Smaranda OŢEANU-BUNEA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
PROFIL
(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 16 noiembrie 2006)
Bună cunoscătoare a şcolii pianistice româneşti, mai exact, a diverselor tendinţe pedagogice, apărătoare declarată a opţiunilor stilistice perfect justificate, a soluţiilor tehnice originale impuse de mari pianişti, de excelente profesoare – Marta Paladi aduce, în acest sens, în muzicologia românească, serioase argumente. Mă gândesc, în primul rând, la monografia „Florica Musicescu” – apărută în 1977 (după „Orlando di Lasso” şi „Brahms” – lansate tot de Editura Muzicală), lucrare aflată acum în atenţia autoarei, pentru o nouă ediţie, se pare, îmbogăţită cu date pe care nu le-a folosit din varii motive la vremea respectivă. Apoi, la comunicarea domniei sale din cadrul Simpozionului Internaţional „Dinu Lipatti” (1991) – despre măiestria pedagogică în modelarea unui geniu (bineînţeles, relaţia Florica Musicescu – Lipatti) – despre inteligenţa unui dascăl de a pune preţ nu numai pe velocitatea degetelor, pe toate subtilităţile exerciţiilor dure prin care braţele, mâinile să răspundă la comenzi, dar şi pe culoarea sunetelor, pe frazare, pe expunerea sensibilă a ideilor. Ca să nu mai vorbim de tactul cu care profesorul trebuie să îndepărteze pericolul superficialităţii, atunci când un copil-minune reuşeşte totul, fără mare efort, datele sale naturale (memorie, auz, configuraţia mâinilor), ajutându-l să escaladeze chinuitoare ore de studiu.

Marta Paladi recenzează, de curând, cartea Afroditei Popa, „Mâinile care cântă” (dealtfel, inspirat titlu) şi, nu iartă autoarei nicio exprimare licenţioasă la adresa idolilor ei, amendează scurt toate folclorismele care pot denatura adevărul – după opinia sa.

Iar dacă răsfoim însemnările sale despre recitaluri de pian, să spunem Jean Francois Antonioli (vezi paragraful referitor la „Preludiile” lui Debussy şi rafinamentul unui virtuoz pianist modern), Andrei Vieru cântând Bach, Variaţiunile Goldberg, mai bine zis investigaţia subtilă asupra unui ocean în care şi cele mai dure legi sunt topite de fantezie, de emoţie... – mai înţelegem ceva: Doamna Marta Paladi nu face parte din categoria, aparent câştigătoare, a celor care-şi contabilizează săptămânal, lunar, anual – paginile apărute în cărţi, ziare, reviste, care-şi permit să arunce în media cronici de operă fără să cunoască vocile, care încurcă opusurile celebre (citează unul, comentează altul), care participă non stop la cavalcada „cărţi din cărţi” – indiferent de utilitate... Teritoriul ei este bine definit: lumea pianistică, şcoala pianistică românească – termeni huliţi de unii, dar asta-i altă poveste. Este un cercetător, un muzicolog pe care şi condeiul îl ajută – nu numai exerciţiul etalării informaţiilor, iar cererea domniei sale de a deveni membru definitiv al UCMR – consider că trebuie aprobată. Să nu uităm cât de importante sunt opiniile unui muzician, ale unui specialist – într-o lume sufocată de orgolii, de ambiţii, de catalogări aiuristice, unde podiumul de concert atrage ca un magnet şi, oricând, valorile pot eşua în malaxorul etichetelor.
Copyright: cIMeC – 2006