Smaranda OTEANU-BUNEA &#– cronici muzicale

Scenele lirice din lume sunt zguduite din când în când de ideile regizorilor de teatru care vor să le scoată din amorţeală, să alunge plictiseala spectacolelor-concert. Nu se întâmplă asta de ieri, ci de multe decenii. Au fost şi pe la noi Traviate în blugi, am văzut şi la Dresda, în viziunea Christinei Mielitz, un fel de Violeta luptătoare antifascistă, am văzut multe zăpăceli care, în timp, s-au dovedit şubrede rău de tot, iar în comparaţie cu pledoariile bătrânului Felsenstein pentru teatrul de operă total, pentru solistul de operă – actor de primă clasă – păreau nişte improvizaţii lamentabile. Bine-bine, dar ceva trebuie făcut, pentru că se schimbă publicul, tinerii năvălesc la evenimente şi, nu poţi să le oferi la nesfârşit aceeaşi Mărie. Nu vă duceţi cu gândul la Oedip-ul lui Andrei Şerban, pentrucă este riscant, dar luaţi în calcul măcar varianta holywood-iană a lui Petrika Ionescu, fascinanta montare a lui Mihai Măniuţiu – „Pescuitorii de Perle”..., dar şi interpretarea „Faust”-ului de către Tocilescu, a lui „Don Giovanni” de către Alexandru Darie – care, cu toate poticnelile lor, rezistă în repertoriu.

Aşa se face că invitarea lui Alexandru Hausvater la „petrecerea” Trubadurului, nu este un gest de curaj, numai că „oaspetele” a înţeles, cu imaginaţia lui debordantă, că ar fi rost de o „petrecanie”, aşa că, per ansamblu, a procedat întocmai. Exact ca un copil aflat într-un magazin cu jucării scumpe, care răscoleşte, dărâmă, împuşcă, aruncă violent pe pereţi cu vopsele stridente... – face tot ce poate ca să atragă atenţia asupra lui, deşi, nu el trebuie să fie eroul. Mai mult, proiectează pe fundal partitura verdiană, siluetele personajelor – iar pe scenă Contele de Luna aduce cu Rod Steward, e drept, mai copt decât în zilele în care cânta „Hot Legs”, o coafează last cry pe Leonora, în timpul ariei de dragoste („Tacea la notte placide”), zvârcoleşte în plan secund ceva vieţuitoare, dar şi cuplul de lesbiene, în culme de moment dramatic face sala să râdă că tocmai paturi de spitale de campanie mai lipseau, pe lângă schelete zburătoare, roata vieţii, artificii la greu, armurieri ce coboară din văzduh, proiecţii de războaie moderne... Orice se poate în mintea lui Hausvater şi, cine cade în capcana desluşirii vreunui simbol – e pierdut. Putea să facă aluzie și la situaţia conflictuală din Kosovo, şi la Zidul Chinezesc, şi la mizeria din Zăbrăuţi... Nu numai că nu vine cu nicio noutate – bineînţeles că el n-are cum să ştie, pentru că nu s-a intersectat niciodată cu opera – dar dublarea personajelor (vezi „Povestirile lui Hoffmann”, „Pescuitorii de perle” etc.), cu balerini, s-a fumat de mult, e total aiurea, o coregrafie infantilă mâzgăleşte şi mai mult povestea. S-au purtat intens şi personaje la faţă de cortină, prin balcoane – dar aici sunt chiar insignifiante, publicul le ignoră, iar sărmanul Verdi pare dus rău de tot cu capul. Şi nici planurile suprapuse, şi nici decupajele fundalului nu sunt proceduri originale. Cu alte cuvinte, nu originalitatea este atu-ul lui Hausvater, ci atacurile şocante, fluxul neîntrerupt de schimbări imagistice, violenţa jocurile video – vezi jocurile pe calculator pe care le preferă puştii...

Adică, nu se doarme în fotolii, nu eşti numai purtat de muzică, tot timpul stai încordat să nu-ţi intre în ochi vreun proiector, să nu te violenteze prea dur vreun tunel al timpului, într-o proiecţie abuzivă.

Totuşi, nu daţi cu pietre în Hausvater! Nu el este de vină dacă a sărit coarda prea tare, ci producătorul, adică Opera Naţională, reprezentată prin directorul ei general, scenograful Cătălin Arbore, care, din prea multă delicateţe nu i-a retezat din start excesele. Nu de altceva, dar este o producţie de multe miliarde, care nu se face pentru câteva spectacole, în care, poate, vor intra şi alte vedete de prin lume... Niciun regizor, scenograf, dirijor etc., nu-şi poate permite să fabuleze cum doreşte el, să facă variaţiuni halucinante pe o celebrissimă partitură, în defavoarea ei şi a ideii de reinventare a spectacolului de operă, doar cu argumente şocante. Mai mult, recunosc, Hausvater este un regizor de mare talent, are multe de spus în lumea teatrului liric. Scena Ţiganilor (faimosul cor din actul II), de exemplu, este antologică – una dintre cele mai frumoase momente de ansamblu pe care le-am văzut vreodată, dură, încărcată de emoţie, un amestec bizar din care nu lipseau ologii, fustanelele ţigăncuşei care dădea semnalul nicovalei, cei suiţi pe picioroange, o forfotă care dădea trepidanţă momentului, într-o gamă de roşu cu incredibile nuanţe, cu puternic impact; deasemenea Scena Mânăstirii, („Miserere”, corul călugăriţelor), cu vitraliile care îţi luau respiraţie – este, fără doar şi poate, şi meritul extraordinarei Viorica Petrovici... Hausvater ştie să construiască ansamblurile – "disciplină" la care regizorii de teatru, în general, sunt corijenţi. Hausvater are gustul construcţiilor suprapuse, al decupării, multiplicării imaginilor... Elimină staticul, simetriile... Păcatul lui este că nu ştie când să se oprească, că se uită cu superioritate la publicul de operă, care este extrem de divers, că îşi ambalează preţioasa marfă în cutii-capcană cu detonatoare surpriză... Mă rog. Dar, marele răspuns vine tot de pe scenă. Ştiţi cine au fost vedetele celor două spectacole pe care le-am văzut ? Iordache Basalic – în Contele de Luna – într-o formă vocală grozavă, cu har, cu putere de a domina scena, de a infiora auditoriul. Apoi orchestra – condusă la premieră de bagheta fermă, concisă a lui Iurie Florea şi, în cea de a doua reprezentaţie, de Tiberiu Soare – foarte atent la gradaţii, la construcţiile în detaliu. Nu mai vorbesc de ansamblul coral – întotdeauna „Perla Coroanei”. În rest, o Leonoră mai credibilă, cu aplomb în momentele dramatice – Mariana Colpoş, la premieră, (incomparabilă faţa de prestaţia destul de ştearsă a Sorinei Munteanu), un Ferrando – mai aproape de rol în tălmăcirea lui Mihnea Lamatic, un Manrico şi o Azucenă aduşi de prin vecini – dar neinteresanţi.

Trubadurul lui Hausvater trebuie văzut! Şi, noroc că m-am dus şi la cel de-al doilea spectacol, care şi-a mai domolit din agresivitate, care a fost mult mai echilibrat – probabil Cătălin Arbore a luat din mâna unui light designer efectele aleatorii şi le-a plasat cumpătat... Ceva s-a întâmplat, în favoarea producţiei – ceeace înseamnă mari speranţe.