Să citim un JURNAL PARŢIAL SONOR
(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 4 aprilie 2009)

Un Jurnal parţial sonor, parţial color, parţial sincer-confesiv, scris parcă să marcheze paşii, zilele, săptămânile unui om care nu vrea să treacă prin timp fără ca el să-i arate lui, Timpului, că îl stăpâneşte, că îl gestionează în toate momentele, fie ele bune sau rele.

Scrisul, ca să nu spun stilul lui Liviu Dănceanu, este inconfundabil şi, într-o lume în care pe soclu stau cercetările, documentările ample şi desfăşurate în decenii, flash-urile lui, gândurile lui scrise uneori parcă în goană mare ca să nu fie uitate – par plămădite de pe o altă planetă. Nu te sufocă, nu te agresează, nu te obligă să reiei fraze încâlcite şi adormitoare, nu te imobilizează ca la insectar , ca să ţii minte date inutile... Alerteţea verbului, sistemul filmic de rulare a impresiilor, din care tu poţi decanta ce vrei, ritmul uneori trepidant al imaginilor, al confesiunilor care, de fapt te invită să nu laşi cartea din mână, ca să întâlneşti alte şi alte destăinuri – dau savoare şi culoare Jurnalului. Afli ce gândeşte Dănceanu despre tot ce citeşte, ce ascultă, despre prieteni, rude, partituri, starea vremii... Orice, care de fapt îl defineşte. Termină Psalmul 150 şi, culmea, în loc să se extragă cu greu din sonorităţile pentru care a asudat, dimpotrivă, se simte scăpat dintr-o grotă. Consideră o bizarerie că a a juns Şef de catedră –, suferă când realizează că Zilele muzicii contemporane surprind prin lipsa de vlagă şi entuziasm, regretă că nu a avut un dialog mai intens cu Dinu Ciocan – cel pe care îl consideră omul crestelor inaccesibile, nu este de acord cu Teoria lui Adorno, care spune că Arta este refugiul comportamentului mimetic, ca o reacţie la nefasta iraţionalitate a lumii, ca lume administrată...

Un zig zag ameţitor care şochează, frapează, te face să zâmbeşti, să-l contracarezi cu alte argumente faţă de o anume părere... Nu te lasă îndiferent şi, vezi că dincolo de frenezia scrisului, este artistul care nu vrea să rămână în cochilia lui componistică. Nu vrea, nu poate şi, uite-aşa, te face părtaş la toate trăirile lui.