AVANCRONICĂ: URIAŞUL
(Smaranda Oțeanu-Bunea, muzicolog – 25 iunie 2009)

Din toată lumea artistică, din ţară, de pretutindeni, atât cât am putut cunoaşte în calitate de critic muzical, mai ales, nimeni, cu excepţia Maestrului, nu mi-a lăsat o atât de puternică senzaţie, că geniul, harul, şarmul, sunt greu de adunat într-o singură persoană. Citiţi cartea lui Costin Popa şi îmi veţi da dreptate. E scrisă, cum nimeni altcineva nu ar fi putut face – un munte de muncă şlefuită cu migală şi priceperea profesionistului de marcă – pentru că dincolo de respectul pe care i-l purta, a avut parte în ultimii ani şi de o minunată prietenie, iar despre Spiess, nu se pot inşirui doar date, cifre, statistici... trebuie neapărat să răzbată sentimentul, respectul, pur şi simplu, bucuria, şansa că i-ai fost prin preajmă. Citiţi acest remarcabil opus şi, chiar dacă doar aţi auzit de Spiess sau doar i-aţi ascultat vocea sau i-aţi urmărit vreuna dintre înregistrările de televiziune – veţi dori, cu siguranţă să mergeţi pe urmele discurilor lui, ale filmelor lui, ale vieţii lui... Iar dacă i-aţi fost alături, dacă i-aţi fost coleg, dacă l-aţi întâlnit cumva – amintirile o să vă copleşească şi greu vă veţi desprinde de filele cărţii...

Ce să spun, că de la sărmanul Voicu, din Trandafirii Doftanei, la Erik-ul lui wagnerian e o cale pe care nu o poţi cuprinde cu ochii, cu imaginaţia?! Că nu mai am răbdare să ascult alt glas celebru, depănând Celeste Aida sau E lucevan le stelle sau Nessun dorma sau... Că vocea lui Spiess – una dintre cele mai frumoase care s-au născut vreodată – va răsuna mereu în sofisticatele librării muzicale, cum se întâmplă la Viena, nu numai la festivaluri, la aniversări, ci ca un fel de supremă invitaţie către Marea Artă?! Că, dacă ar fi existat timpul necesar, şi-ar fi arătat, fără îndoială, şi calităţile lui regizorale, pedagogice... Atât de multă experienţă de viaţă acumulase, plus rodajul pe scene celebrissime, contactul cu Zeii artei de pe tot mapamondul, încât nu dorea altceva, decât să transmită, să comunice, să influenţeze în bine un glas, o carieră... Nu cred că va mai avea multe decenii de acum încolo, Opera Naţională, un lider de valoarea lui... Nu cred că va mai exista o asemenea formidabilă personalitate care să poată forma, conduce, dirija managerial precum Spiess, care să sufere când orchestra intra în decalaje nesfârşite, când soprana uita de partener, de partitură si, concentrată să atace acuta, pierdea sensul frazelor, când repetiţiile erau fuşerite, când vreun regizor dezlănţuit confunda prima scenă lirică a ţării cu vreun poligon experimental...

În anii în care am avut onoarea să-i fiu alături, la conducerea Operei, când pe la ora 8 dimineaţa, când nici mecanicii nu apăreau, începeam, doar noi doi, convorbirile despre ce-şi dorea să facă el, directorul general, ca să îndrepte, ca să aşeze totul pe linia de plutire a unui teatru de elită – suculenţa verbului îl facea uneori să „danseze”. „Dansa” printre amintiri de tot felul, printre destăinuri pe care le faci unui prieten de cursă lungă, printre arabescuri formidabile despre dragoste, trădare, recunoştiinţă, peste toate strălucind marele adevăr că fără Gerda – Gerda Spiess –, nimic nu ar fi fost. Recunoştea că a băut din plin din Cupa de aur a gloriei, dar cred că s-ar fi simţit mai împlinit dacă ar fi putut să aducă şi Opera bucureşteană în rândul întâi al scenelor lumii... Pentrucă tot timpul respira prin viaţa primei scene lirice, prin împlinirile şi dezamăgirile ei, trata cu duritate amatorismul, cu eleganţă se debarasa de falsele zâmbete, de protocolul stupid... Şi, n-am văzut în viaţa mea un Om, mai ales de talia lui, care să ştie să se bucure din tot sufletul – atunci când bucuria îi dădea tîrcoale, care să radieze de fericire – atunci cînd împlinirile nu-l ocoleau, care să ştie să atenueze rapid tristeţile, care să preţuiască atât de pătimaş, Viaţa – că doar una avem. Era vulcanic dezlănţuit în faţa micimilor, era blajin, generos cu îndârjiţii şi perseverenţii, privea lichelele prin ele sau pe deasupra lor, lăsându-le în derută... Da, dar era nemaipomenit şi îi străluceau ochii când venea vorba de etapele lui fantastice: „Cu vasul de Sèvres în mână , cu plicul cu bani în buzunar (după Marele Premiu şi Trofeul de la Toulouse), simţeam că sunt în Paradis”...
El, băietanul sărman din Mediaş, pe care o doamnă profesoară din Braşov, probabil surdă , l-a sfătuit să se lase de cântat, pe care, ani buni, mai târziu, Maestrul Goangă îl gonea în Italia: „Eşti tânăr, eşti frumos, alură de scenă ai, cară-te!”.

Asta e! Probabil că se întâmplă odată la o sută de ani, ca geniul, şarmul şi cu harul să se adune.
El, URIAŞUL .