Seducţie vizuală în Lacul Lebedelor
(Smaranda Oţeanu Bunea – 16 septembrie 2009)

La vremea premierei, cu mai bine de un an în urmă, Lacul lebedelor gândit de Gheorghe Iancu, pe atunci director al baletului Operei Naţionale – a fost un şoc. Lumea iubitoare a dansului clasic, ofta, gândindu-se că producţia lui Oleg Danovschi va fi dată uitării, decorurile – aruncate prin vreun burduf al scenei, iar în locul ei va trona cine ştie ce abracadabrantă montare ultramodernă.

Marea surpriză însă, nu s-a lăsat prea mult aşteptată şi deschisă comentariilor. Pentrucă Iancu şi-a construit un libret, aş spune special, în care vrea să te ţină în priză printr-un permanent balans: între secole (final de secol XIX, la Curtea Ţarului Rusiei şi început de secol XX), între visul Prinţului Siegfried şi realitate, între portretul lui Siegfried, intenţiile sale şi alter-ego-ul său, personalitatea negativă plăsmuită în personajul numit Deirfgeis (citeşte invers Siegfried), între dorinţa de a o salva pe Odette de vrăji şi puterile malefice, între magie, basm şi dezvoltarea unor relaţii curioase, oedipiene, dintre Regina mamă şi Deirfgeis (unul dintre cele mai plastice şi tensionate momente); între limbajul clasic al lui Petipa – Ivanov (bijuterii academice pe care nicio montare nu le poate ignora), şi inserţiile neoclasice, contemporane. Un balans între baletul alb, despre care se tot vorbeşte cu nostalgie şi tonurile actuale, o provocare pentru spectator, dar mai ales pentru ansamblu, liantul fiind scenografia celebrei Luisa Spinatelli – fundaluri pictate în tonuri de gri, abia zărindu-se contururi de lac, de păduri sau sală de tron, peste care şleiere şi efecte de lumini transmit fantasticul. Şi dacă Gheorghe Iancu a dorit ca în malaxorul lui, scena balului mascat să fie colorată de lumea păsărilor, iar rândunelele să lanseze o mazurcă, păunii un flamenco, Regina-mamă să devină bufniţă roşie iar Beno, prietenul lui Siegfried – papagal (costume create ca pentru o paradă multicoloră, cu impact vizual imediat), poţi ajunge şi la nota de suprarealism pe care vrea să o insinueaze coregraful. Cu alte cuvinte, lebedele albe, lebăda neagră, lebedele mici si cele mari, bufonul. – nimeni nu lipseşte din legendă, numai că actul ll, actul IV alunecă spre oniric, drama, dragostea, forţa malefică, tema zborului frânt – toate în esenţă, există, se împletesc şi împlinesc pănă la urmă o construcţie mozaicată, care, trebuie să recunoaştem, nu lasă îndiferent publicul. Mai ales pe cel fidel baletului şi îl ovaţionează pe Vlad Toader (formidabil, ca întotdeauna), dă notă maximă cuplului Adela Crăciun – Gigi Ungureanu, ţine în prim plan, la aplauze, lebedele mari (aş spune, perfecte: Laura Blică Toader, Bianca Fota, Mihaela Soare, Adela Crăciun), apoi pe Monica Petrică – protagonista dansului spaniol. Iar dacă în primul act, ansamblurile erau nesincronizate, depănate parcă de voie, în tablourile lebedelor albe, corpul de balet s-a concentrat, s-a implicat, s-a dovedit a fi la mare înălţime, etalând elegant, distins, rafinat, desenele autorului.

Lacul lebedelor a fost, deci, o notă bună în agenda Operei naţionale pentru această ediţie enesciană. Din păcate, hibele productiei sunt aceleaşi, ca de la bun început. Adică, excesiva pedalare pe solo-uri, duete, solo-uri, cu lungi şi nepermise clipe de pauză, ca la o serbare şcolară, introducerea acelor pagini ceaikovskiene – care de fapt, nu contribuie la intelectualizarea reprezentaţiei ci la crearea unor lungimi inutile, pierderea cadenţei povestirii, tocmai din cauze infinitelor mini finaluri, palida participare a light-designer-lui Sergio Rossi – faţă de uzina de resurse pe care a avut-o la dispoziţie. Cât priveşte protagoniştii – Cristina Dijmaru, Valentin Stoica (fără îndoială alegerea lui Iancu) -, înafara tinereţii lor, a tehnicii şi preciziei – îmi pare rău, dar e cale lungă până la emoţie, până la dăltuirea chipurilor legendare. Cine ştie, poate în viitor. (amintiţi-vă ce a creat Bianca Fota în „Simfonia Fantastică” şi faceţi comparaţie !)

Lebădă albă, lebădă neagră, multe, foarte multe lebede triste. În fine, norocul tot a venit de undeva – dacă vorbim de coerenţă, de tensiune, de dramatism: fără îndoială, este vorba de bagheta lui Tiberiu Soare, de orchestră, de tălmăcirea celebrissimei partituri a lui Ceaikovski, dirijorul, instrumentiştii, dând serii nota regală.