Cea de a lV-a simfonie enesciană și muzica prezentului
(Smaranda Oțeanu-Bunea – 8 septembrie 2011)

John Axelrod este tipul dirijorului modern, nonconformist, eficient, deloc preocupat de estetica, de spectacolul gesturilor sale. Este dedicat total muzicii prezentului, s-a întîlnit și cu opera, și cu jazz-ul, cu experimente componistice de ultimă generație și, declară că fără a aduce în prim plan muzica acestor decenii, nu putem asigura repertoriul de mâine. Cum altfel, fără o rulare permanentă, va putea alege publicul, care acum se formează?! Se pare că își asumă toate riscurile acestei opțiuni, și știe că la programele închinate secolului XXI, înafara festivalurilor de gen, niciodată nu vor fi săli arhipline. Ceeace s-a întâmplat și la noi, cînd, marți după-amiază, la Sala Radio, s-a aflat, dealtfel, într-o companie de zile mari, Filarmonica de Stat „Transilvania” din Cluj – ansamblu de prestigiu, performant, alcătuit din profesioniști de top, formație ce rivalizează cu simfonicele rulate la Sala Palatului – pe care, este clar, a apreciat-o fără rezerve.

Ce ne-a propus Axelrod? „Armonica” lui J. Widmann – piesă pentru orchestră combinată cu o pitorească armonică de sticlă (o curioasă pîlnie transparentă și strălucitoare), și acordeon, care ne-a dus cu gîndul la „Arcadele” lui Stroe, devenită clasică, dar departe de jocul imagistic al acesteia, pedalînd simplist pe sunete celeste sau de grotă, pe șocul unor conglomerate din care să se extragă din nou sonorități abia șoptite. Un opus de atmosferă, la fel ca și lucrarea lui Ivan Fedele „En Arche”, pentru orchestră, voce și vioară. Excelentă participarea solistelor: soprana Valentina Coladonato, cu un glas non vibrat, integrat perfect în replicile, în dialogul cu violonista Caroline Widmann. Numai că la Fedele, am recepționat mai clar cîteva idei, printre care dorința aproape obsesivă de a se îndepărta de limbajul descriptiv romantic, chiar dacă a folosit soluția repetetivității, insistența cu care ținea discursul într-o anume lentoare, sugerînd că nimic nu-l determină să iasă din contemplativ, o compoziție care, cred eu, ar fi cîștigat în credibilitate, dacă s-ar fi procedat la cîteva scurtări, cel puțin 7-8 minute fiind neelocvente.

Firește, publicul a fost mult mai interesat, însă, de cea de a IV-a simfonie enesciană, în mi minor, orchestrată de Pascal Bentoiu, după cum se știe, după schițele compozitorului. O pagină cu ecouri oedipiene, o confesiune pe care o urmărești ținându-ți respirația – încă o dată, toate laudele pentru măiestria clujenilor, care au vibrat, au transmis, au colaborat impecabil cu dirijorul american – o creație arc peste trei momente cu inflexiuni tandre, duioase, nostalgice, cu fibre și depănări rafinate care converg către concluzii ferme, impetuoase. Și, dacă tot îl omagiem pe Enescu, oare de ce nu a fost cuplată această creație puțin știută, avînd aceeași protagoniști, cu un celebru concert, sau piesă concertantă, să spunem, pentru a străluci pe podiumul Sălii Palatului?!