Smaranda OŢEANU-BUNEA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
ÎNCĂ O SPERANȚĂ PENTRU UN „OEDIP” DE VAȚĂ LUNGĂ
(Smaranda Oțeanu-Bunea – 17 septembrie 2011)
Sigur, marile capodopere nu mor niciodată. Dar viața lor este pe podium, pe scenă, în fața publicului. Iar ambiția scenelor lirice a fost dintotdeauna, ca valorile creației naționale să existe în repertoriul permanent. Ceeace, din păcate, la noi, nu s-a întîmplat. Iar Oedip-ul enescian este cel mai trist exemplu.

Parcă am fost urmăriți de un nedrept destin, să avem în minte memorabila tălmăcire a lui David Ohanesian, grandoarea spectacolului semnat de Jean Rânzescu, iar toate încercările care au urmat, din varii motive, de la modernisme exagerate la aluzii holywood-iene, care blocau desfășurarea stagiunii pentru o reluare cca o săptămînă – să fie topite în uitare. Problema pare, însă, mult mai complicată. Trebuie să dăm șansă și altor creatori, din generații mai tinere, să se aplece asupra acestui opus genial, dar cine nu poate lua în calcul și costul montărilor, și faptul că apariția pe afiș, după premieră, conform tradiției, devine atăt de sporadică, încât imediat este abandonată... Nu știu dacă varianta actuală, semnată de regizoarea Anda Tăbăcaru, va avea altă soartă, numai și numai publicul poate decide, dacă i se va da ocazia, dar fără nicio reținere, se poate spune că strădania întregului colectiv este remarcabilă, că este o notă excelentă pe blazonul primei scene lirice. Cum aș putea face alt comentariu ascultînd orchestra, apreciind știința, echilibrul, cum au fost lansate și urmărite leit-motivele, anvergura comentariilor ample, desenul fabulos al fiecărei pagini – sub bagheta lui Tiberiu Soare, convins că de la aparatul orchestral, de la muzică pornește totul, iar imaginația celorlalți creatori poate fi stimulată?! Sau celebrul cor al maestrului Stelian Olaru, care urcă auditoriul spre culmi rar atinse, sau participările muzicale extraordinare ale soliștilor Pompei Hărășteanu, Horia Sandu, Valentin Racoveanu (cel care a construit rolul Păstorului mai aproape de adevăr, ca niciodată, mai viu, mai dinamic), Mihnea Lamatic, Oana Andra, Vicențiu Țăranu și bineînțeles Ecaterina Țuțu – forță, culoare, mister, toate adunate în vocea ei, în partitura Sfinx-ului. Ca să nu mai vorbim de Ștefan Ignat – în plină carieră, cu un echilibru interior care regla cu măiestrie dramatismul, tragismul, care după ani de experiență, fără dubii, reușește să facă din rolul Oedip – creație de maturitate, de referință.

„OEDIP” a fost premiera mult așteptată a actualei ediții a Festivalului „George Enescu”. Este un spectacol în care mîna forte o are însă scenografa Viorica Petrovici. Cea care semnează o amplă compoziție, din costumele muiate în alb, care te trimit la paginile de istorie, dar care stilizate, te trag spre orice epocă, din proiecțiile video – o dinamică modernă, tălmăcirea de ultimă oră a legendei fără vârstă, repetiția nesfârșită a simbolurilor capitale, jocul fantastic între fundalurile geometrice inteligent luminate și desenele spațiilor de joc suprapuse, din rezolvarea plină de fantezie a Scenei Sfinx-ului (născut din foc, dintr-o explozie vulcanică, înghițit de pămînt, lăsând doar urma unei eșarfe roșii care se prelinge din văzduh) din finalul inmuiat în culorile cerului albastru de vară... Păcat însă că spectaculozitatea scenografiei nu a avut o replică de aceeași anvergură din partea regizoarei care și-a dorit ca staticul să predomine, ca mișcarea scenică să fie depănată parcă în ralenti, ca personajele să nu aibă comunicare directă, ca momentele culminante să fie estompate… Este un punct de vedere care trebuie respectat și care nu-și va găsi răspunsul decât în timp. La fel ca și intervențiile coregrafice, aparținând lui Răzvan Mazilu, de neînțeles de cele mai multe ori, dar salvate de expresivitatea balerinilor.

Copyright: cIMeC – Institutul de Memorie Culturală, 2011