KOPATCHINSKAJA, URSULEASA și KOPATCHINSKI – UN RECITAL SURPRIZĂ
(Smaranda Oțeanu-Bunea – 19 septembrie 2011)

În primul rînd, Sala mică a Palatului, duminică dimineață, era arhiplină – ceeace mai rar s-a întâmplat la Sala Radio, tot în seria „Enescu și contemporanii săi”. Sigur, era întâlnirea cu Mihaela Ursuleasa – „copilul minune” de acum 20 de ani, care uluia prin siguranță și tehnică și, care alături de profesoara ei, Stela Drăgulin, devenise o stea, un idol al copiilor muzicieni și nu numai.

Era colaborarea cu violonista din Moldova, Patricia Kopatchinskaja – recunoscută în lume, după Marele Premiu obținut în anul 2000, în Mexic, la Concursul Internațional Henryk Szeryng, după turnee intercontinentale, alături de prestigioase ansambluri – dar și pentru atitudinea nonconformistă, în prezentarea ei (cîntă desculță ca să simtă podeaua sub tălpi!), în abordarea paginilor pe care le alege în repertoriu. Era, cum spuneam, posibila depănare a unui recital mai puțin obișnuit – ceace s-a și întîmplat. Au debutat cu foarte colorata Rapsodie nr.2 pentru pian și vioară de Bartok – de la intonarea delicată a firului melodic, la vivacitate, susținere fermă a ritmurilor – Patricia cîntă pe o vioară de colecție, anume Pressenda, 1834. Au dat energie și sensibilitate Dansurilor românești de Bartok, și Jocul cu bîta, și Mărunțelul etc. fiecare moment căpătînd personalitate, o anume distincție. S-au jucat, pur și simplu, cu Variațiunile I de Cage, trecînd fără nicio secundă de ezitare, de la note la mimă, la șoapte, la vorbe, la show (o compoziție care nu are niciun haz dacă nu este văzută).

Kopatchinskaia, alături de tatăl ei, solist la un țambal preparat electronic, s-a străduit să reliefeze tot ce este sensibil și interesant de reținut din piesa lui Kurtag, așa cum Victor Kopatchinski a interpretat solo și „Un omagiu” de Kurtag – prea puțin interesante și deloc binealease sub sigla „Enescu și contemporanii săi”.

Mihaela Ursuleasa este în mare formă, în plină carieră internațională, dincolo de virtuozitate, forță, eleganță, stil – are tinerețea, și bucuria prezenței pe podium, a întîlnirii cu marele public, cu melomanii care-i urmăresc evoluția. Patricia Kopatchinskaia este și ea, o maestră a arcușului, iar pe vioara ei „minune”, flajeoletele, sul ponticello etc. sunetele obișnuite, în pasaje lente, liniștite sau de mare tensiune – devin tablouri, povești de ascultat ore în șir.

Cu alte cuvinte, două tinere interprete cu un palmares impresionant, pentru că impresioantă este și maturitatea, profunzimea, originalitatea și prospețimea abordării unor creații capitale – precum „Sonata a III-a în la minor pentru vioară și pian, în caracter popular românesc” de George Enescu. Sunt deja un cuplu rodat, partitura enesciană a fost și înregistrată, dar în sală, a sunat copleșitor. În sensul unei interpretări vii, adevărate, foarte aproape de melomani, pentrucă fiecare nuanță, fiecare enunț urmat de dezvoltare – amintesc doar inflexiunile părții secunde, Andante sostenuto e misterioso – să capteze, să cucerească.