Smaranda OŢEANU-BUNEA, critic muzical Cronica muzicală on-line     HOME
LUDOVIC SPIESS sau O MARE STEA NU MOARE NICIODATĂ
(Smaranda OČ›eanu-Bunea, muzicolog – 1 februarie 2006)
Am pierdut un URIAŞ care putea să trăiască ani buni de aici înainte...

Duminică, 29 ianuarie, pe la ora 11.10, o colegă de la ROMPRES îmi dădea incredibila veste despre moartea sa fulgerătoare. Sigur că nu am crezut şi, am încins telefoanele pe urmele Maestrului: acasă la Costin Popa, acasă la Gerda Spiess, la Spitalul-Gară din Lehliu, la Poliţia din Lehliu, la Spitalul din Alexandria, la Poliţia din Alexandria... Cuplez cumplita ştire, cu ce-am aflat mai târziu: o partidă de vânătoare, ca oricare alta, pe lângă comuna teleormăneană Toporu – zâmbetul lui uluit de ce i se întâmplă, încercarea lui chiar de a cocheta cu Destinul. Şi, zborul precipitat al unor lebede, apărute nu se ştie de unde, care au trecut razant peste trupul lui... Un URIAŞ, o copleşitoare personalitate care putea să mai trăiască mult şi bine... Avea o agendă foarte încărcată: concursuri, festivaluri internaţionale, clase de măiestrie, regie. Nu demult îl refuzase pe Domingo pentru nişte masterclases – tocmai pentru că nu avea timp.

S-a vorbit şi se va vorbi mulţi ani de aici înainte despre MARELE TENOR care a electrizat scenele lumii, de la Scala la Metropolitan, de la Covent Garden la Staatsoper, despre colaborarea cu importante baghete, cu alţi celebri solişti, despre vocea sa superbissimă ce uluieşte şi azi prin înregistrări de aur.

Dar Maestrul LUDOVIC SPIESS a fost şi unul dintre cei mai eficienţi miniştrii ai Culturii pe care i-a avut ROMÂNIA. Nu-mi amintesc de vreun Proiect pe care să nu-l fi terminat cu Brio.

Maestrul LUDOVIC SPIESS a fost un excelent manager pentru OPERA NAŢIONALĂ. A făcut paşi importanţi pentru modernizarea, pentru reformarea ei. Era un munte de voinţă, de putere de muncă, avea în fibra lui ştiinţa cântului, uluitoare experienţă scenică şi, nu putea ţinti decât perfecţiunea...

Sigur, nu era un conducător comod, pentru că:
– nu tolera traseiştii în muzică, în viaţa de toate zilele;
– nu accepta figuranţii şi animatorii – simbolic vorbind;
– nu avea sufletul vătuit de poliţe de plată, nu avea voluptatea răului...
Avea VOCAŢIA CONSTRUCTORULUI – ceea ce însemna enorm consum, dăruire, implicare. Îşi asuma riscul fair-play-ului într-o lume a orgoliilor, într-o ţară în care tot omul se crede solist. Îşi trata cu jovialitate duşmanii – deşi metodele lor neortodoxe, de viespar, îl depăşeau. Iar cei care nu i-au putut ţine pasul şi l-au ponegrit, chiar că au făcut mari greşeli:
– nu au luat în calcul că între ei – adică Nimeni – şi Maestrul Ludovic Spiess – era distanţă de ani lumină;
– că poate Maestrul, prin generozitatea lui, i-ar fi iertat, dar ISTORIA nu-i va ierta în nici un caz.

Vedeţi dvs., nu ştiu dacă tulburătoarea poveste cu lebedele care l-au petrecut, i-au întovărăşit sufletul – este adevărată. Dar, mi-aduc aminte cum Maestrul recunoştea că Viaţa a fost generoasă cu el: a gustat GLORIA din cupa cea mare de cristal, a slujit cu patimă Cetatea sfântă a Operei şi, întotdeauna avea agenda plină de proiecte pentru tineri, pentru împătimiţi ai artei de la capăt de ţară, de la capăt de lume!

Tocmai de aceea, e greu de înţeles, de ce a trebuit să plece, tocmai El, MARELE ARTIST, MARELE PRIETEN – de neînlocuit, URIAŞUL care mai avea multe de dăruit.

E de neînţeles, şi, nimic ne ne poate consola. Nici măcar ideea că O MARE STEA NU MOARE NICIODATĂ!
Copyright: cIMeC – 2006

Response object error 'ASP 0159 : 80004005'

Buffering Off

/reviste/Cronici/dl.asp, line 52

Buffering must be on.