Lucrarea de față este o traducere în limba română a „Poemului naturii”, lucrarea poetului și filosofului latin Lucretius. Traducerea din limba latină este realizată de Teodor Naum (1891 - 1980), cu prefață de Tudor Vianu și notele realizate de Teodor Naum, Gheorghe Brătescu și E. Toth. Ediția de bază utilizată în traducerea de față este aceea a lui A. Ernout: Lucrece, De la Nature, 3 ed., 2 vol., Paris, Belles-Lettres, 1924. Poemul naturii sau De Rerum natura este un poem didactic scris de poetul și filosoful roman cu scopul de a explica filozofia epicureană unui public roman. De Rerum Naturae este împărțiță în șase cărți, fiecare având peste 1000 de versuri lungime, care pot fi împărțite la rândulor lor în trei perechi de cărți fiecare urmând să prezinte doctrina atomică (cărțile I și II), învățătura sufletească epicureană cărțile III și IV) și reprezentarea lumii empirice (cărțile V-VI). Poemul se prezintă ca o încercare de a „spărge zăvoarele puternice ale porților naturii”, adică de a dezvălui cititorului natura lumii și a fenomenelor naturale. Scopul era acela de a oferi omului liniștea sufletească, înlăturând frica de moarte și de zei. Lucretius încearcă să urmărească originea societății și culturii din cauze pur naturale, fără intervenția vreunei zeități. Potrivit acesteia, oamenii au trăit inițial într-o stare asemănătoare animalelor, fără limbaj, cunoștințe și coeziune socială, care abia mai târziu s-a dezvoltat prin experiență. Lipsa concluziilor denotă faptul că lucrarea nu a fost terminată. Titus Lucretius Carus ( cca 99 - 55 a. Chr.) a fost un poet și filozof roman în tradiția epicureismului. Nu se știe aproape nimic despre viața lui Lucretius. Informațiile rare provin în mare parte din surse târzii și sunt contradictorii și în parte nu foarte credibile. Lucretius a fost un susținător al atomismului . S-a bazat în primul rând pe învățătura lui Epicur . Profesorul lui a fost probabil Philodmus. Lucretius era convins că sufletul este muritor și că nu era posibil ca zeii să se amestece în viața omului. Spre deosebire de Epicur, Lucretius s-a interesat de evenimentele sociale ale timpului său, a condamnat decăderea morală a patricienilor și aduce o critică războiului și ororilor acestuia. Alături de Cicero este pionierul scrierii filozofice în latină. Cel în deosebește de Cicero și chiar de Epicur este forma în care acesta alece să scrie despre filozofie, și anume prin versuri. De la Ieronim s-a păstrat legenda privind sfârșitul lui Lucretius, și anume că a înnebunit după ce a luat o poțiune de dragoste și, în cele din urmă, s-a sinucis. În momentele sale de luciditate, susține teologul creștin, și-a scris poemul didactic.