Publicația „Obrăzarul”, MARIA II, apărută în cadrul ciclului de Acte Experimentale (decembrie 1990 – ianuarie 1991), reprezintă o manifestare editorială și expozițională a Muzeului Țăranului Român din București. Tipărită în 1991, lucrarea se înscrie în seria de intervenții curatoriale menite să exploreze relația dintre obiectul tradițional, ritualul popular și expresia artistică contemporană. Titlul evocă simultan un element vestimentar arhaic (obrăzarul) și figura simbolică a Mariei, sugerând o meditație asupra chipului, identității și condiției umane.
Volumul reunește o serie de texte și studii semnate de autori din domenii diverse, articulând o reflecție complexă asupra realității, ritualului și expresiei plastice. Ernest Bernea, în eseul Tehnică și magie (1940), propune o viziune holistică asupra realității, în care lumea sensibilă și cea suprasensibilă formează un întreg coerent. Pentru omul arhaic, visul și mitul nu sunt iluzii, ci dimensiuni reale ale existenței, iar cauzalitatea fizică este înțeleasă prin prisma unor sensuri primare, nemateriale. Dimitrie Stăniloae, printr-un extras din Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, prezintă o o viziune profund teologică și filozofică asupra identității personale și a comunicării interumane ca forme de revelare a misterului ființei. În centrul reflecției se află ideea că omul devine conștient de sine și se definește ca persoană doar în relație cu alte persoane, printr-un act de comunicare liberă și reciprocă. Georgeta Roșu prezintă expoziția experimentală dedicată măștilor tradiționale, prezintă diversitate materialele folosite în confecționarea măștilor (dinți de mistreț, păr de cal, ciorchini de porumb etc.) ce reflectă o bogăție de expresie și fantezie, dar și o semnificație arhetipală legată de magie, fertilitate și protecție, prezintă integrarea măștilor în ritualuri (nunți parodice, priveghiuri, jocuri de Anul Nou, scenari de trecere etc.), o tipologie a măștilor tradiționale (măști de animale, măști grotești, măști satirice, măști arehaice, creații contemporane cu valoare decorativă), precum și despre rolul măștilor în arta populară românescă. Irina Nicolau semnează un eseu despre legătura dintre obraz și condiția umană, explorând chipul ca spațiu de comunicare, vulnerabilitate și transfigurare. Anca Manolescu explorează masca tradițională ca mijloc ritualic de asumare a multiplelor chipuri ale ființei, într-un moment cosmic de comuniune între vizibil și invizibil, între oameni, strămoși și divinități. Ea subliniază ambiguitatea simbolică a măștii, care poate fi simultan poartă spre mister și limită a înțelegerii, dar care devine arhetip viu doar când este animată de prezența umană. În viziune creștină, masca este depășită de chipul revelat al lui Hristos, care nu ascunde, ci dăruiește prezența divină în mod direct. Ruxandra Sârbulescu analizează evoluția semantică a termenului persoană, pornind de la sensul originar de mască (prosopon) și ajungând la înțelesul teologic creștin de ființă unică, definită prin relație și comuniune. În viziunea creștină, persoana nu se epuizează în sine, ci se manifestă prin dialogul cu ceilalți, păstrându-și identitatea în tensiune cu alteritatea. Astfel, chipul devine expresia singulară a unei ființe care se deschide către lume fără a-și pierde esența.
„Obrăzarul” este o lucrare de referință în muzeografia experimentală românească, ilustrând modul în care patrimoniul imaterial poate fi activat prin dialog interdisciplinar. Prin reunirea unor texte din antropologie, teologie, etnologie și artă, volumul oferă o sinteză profundă asupra chipului, măștii și ritualului ca forme de cunoaștere și expresie. Este o publicație care nu doar documentează, ci provoacă, invitând cititorul să regândească granițele dintre real și imaginar, dintre individ și comunitate. În contextul postcomunist, lucrarea devine un gest de recuperare, de re-sacralizare și de reîntoarcere la sensurile profunde ale culturii populare.
