„Medicina și farmacia în trecutul românesc” de Pompei Gh. Samarian este o lucrare de referință care analizează istoria medicinei, farmaciei și asistenței publice în România. Structurată în trei volume, aceasta oferă o perspectivă detaliată asupra dezvoltării practicilor medicale și a organizării asistenței sociale de-a lungul timpului, fiind bazată pe o cercetare amplă și riguroasă. Cartea explorează evoluția ideii de medicină, de la tradiția hipocratică și credințele religioase din Pravile până la practicile medicale și organizarea asistenței publice în spațiul românesc, acoperind perioada 1382–1834. Volumul I, publicat la Tipografia Modernă, Călărași, în 1936, analizează medicina tradițională, practica medicală (bărbieri, moașe, vraci), chirurgia, medicamentele și cunoștințele anatomice ale epocii. Prefața volumului este semnată de Nicolae Iorga și oferă contextul istoric al lucrării. Volumul al II-lea publicat la Tipografia Cultura, București, 1938, detaliază evoluția medicinei și a farmaciei în perioada modernă timpurie, cu accent pe organizarea serviciilor de sănătate și practicienii din acea perioadă. Volumul al III-lea, intitulat „Asistența publică în trecutul românesc până la 1834” a fost publicat la Editura Bucovina I.E. Torouțiu, București, 1938 și examinează dezvoltarea asistenței sociale, sistemul spitalicesc și reformele sanitare realizate de figuri importante precum Alexandru Ipsilanti și Grigore Ghica. Lucrarea este o un important instrument pentru înțelegerea istoriei medicinei și farmaciei în România, contribuind la clarificarea aspectelor sociale, religioase și administrative care au influențat sănătatea publică de-a lungul secolelor. Cercetarea riguroasă și documentele utilizate fac din această lucrare o referință valoroasă pentru istorici, medici și specialiști în științele sociale.