Lucrarea lui Sorin Sebastian Duicu, Edificiile ecleziastice cantacuzine din Țara Românească (secolele XVII–XIX), publicată în două volume la Editura Universitaria Craiova în 2007, reprezintă o amplă monografie de tip repertoriu dedicată ctitoriilor familiei Cantacuzino. Autorul însuși precizează că volumul s‑a născut dintr‑o „remarcabilă teză de doctorat – cel mai complet repertoriu realizat până în prezent” (citat din prezentarea acad. Răzvan Theodorescu). Lucrarea se înscrie în zona cercetării istorico‑artistice, având caracter sintetic, documentar și corectiv, întrucât urmărește să clarifice erori, confuzii și atribuirile greșite perpetuate în literatura de specialitate: „am constatat că în ceea ce s‑a publicat s‑au strecurat multe greșeli de redare a textelor, inscripțiilor, documentelor și de transcriere a anilor” (din textul autorului).
Structura celor două volume este una sistematică și exhaustivă. Primul volum cuprinde introducerea metodologică și două mari capitole: Predosloviile cantacuzine (familia, repere istorice, atitudini politice, expresii culturale) și Monumente cantacuzine existente, unde sunt analizate 23 de edificii, de la Cornu, Drăgănești și Lespezi până la Fundenii Doamnei, Colțea sau Florești. Al doilea volum continuă repertoriul cu Monumente cantacuzine dispărute (8 cazuri), Monumente cu componente cantacuzine (11 obiective), Monumente cu intervenții cantacuzine (3 cazuri) și Cazuri atipice (2 situații). Concluziile sintetizează metodologia – cercetare documentară, verificări de teren, remăsurări, transliterări de pisanii – și reafirmă ideea centrală: necesitatea unei prezentări unitare a ctitoriilor, „mai utilă și mai unitară decât aceea a cercetătorilor de până acum” (Teodora Voinescu, citată de autor).
Importanța lucrării este subliniată atât de autor, cât și de comentatorii academici. Ea oferă primul repertoriu complet al ctitoriilor cantacuzine, restituind rolul decisiv al familiei în configurarea stilului cantacuzino‑brâncovenesc și în evoluția artei românești premoderne. Dan Horia Mazilu numește volumul „un veritabil florilegiu sacru”, iar Răzvan Theodorescu îl consideră o contribuție fundamentală pentru istorici, arhitecți, restauratori și cercetătorii genezei modernității românești. Prin amploarea documentării – „peste patru mii de titluri” și „47 de monumente” analizate – și prin corectarea erorilor transmise de un secol, lucrarea devine un instrument de referință, restabilind identitatea cantacuzină a unor edificii adesea catalogate greșit drept brâncovenești și consolidând înțelegerea stilului „care nu se poate numi decât cantacuzinesc‑brâncovenesc”.
