Lucrarea reunește opt studii privind istoria evreilor din România care se învârt în jurul a câtorva concepte cheie: emigrare, imigrare, integrare și emancipare. Organizarea lucrării ține cont de aceste concepte și mai puțin de cronologie. Astfel, lucrarea este structurată pe opt capitole, care sunt împărțite la rândul lor pe mai multe subcapitole. Primul capitol este dedicat emigrării și analizează procesul emigrării în masă a populației evreiești din România după cel de-Al Doilea Război Mondial, respectiv după Holocaust și relația dintre comunitatea evreiască din România și Partidul Comunist Român. Capitolul al doilea, denumit imigrare, tratează etapa stabilirii primelor comunități evreiești în România, începând cu Evul Mediu, respectiv secolele XIII-XIV, întemeierea primelor „așezări stabile”, în secolele XVII-XVIII și cristalizarea comunității mozaice în România, respectiv curentele religioase predominante în rândul evreilor români din secolul al XIX-lea. Capitolul al treilea sau al treilea studiu analizează tot perioada secolului al XIX-lea care reprezintă o analiză a trei curente de idei majore: emancipare, integrare și obstacolare. Emanciparea se referă la lupta evreilor de a fi recunoscuți cetățeni cu drepturi depline în spațiul românesc, mai ales în contextul implicării acestora în trei din cele mai importante momente ale istoriei românilor din secolul al XIX-lea: Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor din 1859 și obținerea independenței României. Subcapitolul doi analizează ideea de „emancipare versus integrare”, respectiv situația evreilor din România între finele secolului al XIX-lea și până în timpul perioadei antebelice. Este analizată dificultatea comunității evreiești în a se integra politic, economic și cultural în cadrul societății românești moderne precum și confruntarea cu fenomenul crescând al antisemitismului, analizat în ultima parte a acestui capitol. Capitolul sau studiul al patrulea analizează emanciparea culturală a evreilor din România, sau mișcarea evreiească de iluminare (Haskala). În cadrul acestui capitol este prezentat și Iuliu Barasch, un membru marcat al iluminismului evreiesc din România din secolul al XIX-lea. Studiul al cincilea analizează fenomenului aculturației evreo-românești din secolul al XIX-lea precum și aderarea evreilor în fenomenul lojismului (ne)masonic. Studiul al șasealea analizează fenomenul sionismului din România, la începutul secolului al XX-lea, respectiv răspândirea ideilor sioniste în presa antebelică, organizarea a două congrese sioniste la Iași și Galați precum și corespondența dintre Samuel Pineles, filantrop și activist sionist din România și Theodor Herzl, părintele mișcării sioniste din Europa. Studiul al șaptelea analizează organizarea evreilor din România în Vechiul Regat, respectiv întemeierea și organizarea Uniunii Evreilor Pământeni. Ultimul studiu este unul istoriografic prezentând contribuții istorice la cercetarea istoriei evreilor din românia scrisă atât de istoricii români cât și evrei. Sunt analizate constribuțiile lui Iuliu Barasch și Elias Schwarzfeld în cunoașterea istoriei evreilor din România. Ultima parte a studiului publică cinci documente ale Societății Istorice Iuliu Barasch.
