Monografia de față tratează din punct de vedere istoric și arheologic fortificațiile medievale din Transilvania din secolele X - XIV. Fortificațiile medievale au fost în centrul atenției istoriografiei transilvănene încă de la începutul cercetării științifice a trecutului acestui teritoriu. Lucrarea de față subliniază acest fapt încă din introducere, în cadrul subcapitolelor care tratează istoria cercetării. Numărul mare de publicații pe care autorul le-a luat în considerare, precum și avertismentul prudent adresat cititorului că este vorba despre un subiect delicat, în principal din cauza perspectivei nu întotdeauna imparțiale asupra istoriei Transilvaniei în secolele X-XIV, sugerează intenția autorului de a aborda subiectul pragmatic și cu discernământ, printr-o utilizare selectiv-pozitivă a cercetărilor mai vechi și ținând cont de contribuția esențială a istoriografiei și arheologiei contemporane.
Această abordare este realizată printr-o carte bine structurată din punct de vedere conceptual și metodologic, care cuprinde două părți principale importante și extinse, împărțite la rândul lor în mai multe capitole și subcapitole, completate de o introducere și concluzii, precum și de un glosar foarte util și un index de abrevieri, bibliografie și anexe, care facilitează înțelegerea corectă a mesajului lucrării în ansamblu. Două subcapitole sunt dedicate, pe bună dreptate, clarificării semnificației unor termeni referitori la fortificații, precum și termenilor care desemnează delimitarea autorității statale în Evul Mediu timpuriu: zonă de frontieră, graniță, frontieră națională. Prima parte a lucrării propriu-zise, Transilvania din secolele X-XIV, are scopul de a introduce cititorul în spațiu și timp, familiarizându-l cu geografia, datele demografice și ansamblul problemelor politice, sociale și economice ale regiunii din acea perioadă. Un aport considerabil la înțelegerea structurii apărării Transilvaniei este adus în capitolul care tratează politica de securizare a granițelor a Arpazilor. Problema responsabilităților militare ale diferitelor popoare auxiliare este examinată atât pe baza informațiilor scrise, a toponimelor și hidronimelor, cât și în lumina descoperirilor arheologice. Constatările privind contribuția secuilor, pecenegilor și românilor la paza graniței în diferite perioade și în diferite zone de frontieră ale Transilvaniei sunt foarte bine susținute cu argumente lingvistice, istorice și arheologice. Unele probleme apar în momentul preluării responsabilităților militare de către populația germană, care probabil a avut loc în două etape diferite: inițial prin cavaleri care au primit feude pentru serviciul lor militar, așa cum este bine documentat prin cazul lui Johannes Latinus (1204) și arheologic prin curtea nobilă descoperită la Broos (secolul al XII-lea); ulterior prin obligațiile militare colective, prevăzute în Andreanum (1224). Rolul Ordinului Teutonic ca model și sprijin atât pentru secui la granița de est, cât și pentru sași și români la granița de sud este, de asemenea, foarte bine evidențiat și evaluat în semnificația sa reală, inclusiv în contextul european general al fenomenului cruciadelor și al ofensivei Occidentului catolic spre Orient. În ceea ce privește contribuția nobilimii maghiare la organizarea militară a regiunii, trebuie avut în vedere că numirea unui voievod al Transilvaniei în anul 1225 nu a fost doar pentru prințul moștenitor Béla și nu doar până la încoronarea sa ca rege, deoarece Béla al IV-lea însuși a conferit acest titlu fiului său Ștefan după încoronarea sa în anul 1257. Desigur, o tratare exactă a unei teme de istorie militară din secolul al XIII-lea nu poate fi realizată fără analiza invaziei mongole, deoarece acest eveniment a marcat profund dezvoltarea popoarelor din estul continentului și a avut ca rezultat transformări profunde în conceptul strategic al epocii. Subcapitolul dedicat acestui eveniment este foarte bine formulat și este văzut în permanență în legătură cu structura militară specifică a Transilvaniei. Pe această bază solidă, autorul abordează problema fortificării Transilvaniei și identifică corect trei etape, determinate de condiții militare și politice clare, care duc la dezvoltarea conceptului de apărare de la fâșii de teren pustiu la cetăți de pământ și piatră. Aceasta este, de asemenea, partea centrală a lucrării, în care autorul își demonstrează cunoștințele profunde în acest domeniu. Cu o grijă metodologică deosebită, se pornește de la analiza factorilor militari, politici, sociali, tehnici și economici care au dus la construirea fortificațiilor în Transilvania medievală, pentru a putea apoi să le clasifice corect. Tipologizarea acestor fortificații se face corect atât după criterii tehnice (materialele de construcție utilizate), cât și după criterii funcționale (rolul și funcția în sistemul de apărare) și ține cont, de asemenea, de apartenența lor sociopolitică. Urmărind aceste aspecte, cartea se încheie cu un repertoriu al fortificațiilor transilvănene, realizat atât pe baza informațiilor publicate, cât și pe baza propriilor cercetări, un instrument de lucru pus la dispoziția cercetării istorice și arheologice a Evului Mediu transilvănean. (Karl Zeno Pinter)
