Lucrarea lui Barbu Lăzăreanu, Cu privire la teatru (vol. 1–2; București: Cultura Românească, 1938), face parte din seria sa de studii critice „Cu privire la...”, în care autorul adună note, observații și comentarii despre istoria literaturii, a teatrului, folclorului, gramaticii și limbii române. Antologia se constituie ca un corpus de reflecții istorico-literare și cronici, menite să surprindă atât evoluția scenei, cât și personalitățile care au marcat teatrul românesc. Prin această lucrare, Lăzăreanu își propune să ofere un material de referință pentru cercetători, dar și pentru publicul interesat de istoria și morala teatrului.
Barbu Lăzăreanu (1881–1957), născut Avram Lazarovici, s‑a afirmat ca istoric literar, bibliograf și activist de stânga, implicat încă din tinerețe în mișcările socialiste și anarhiste; exilat în 1907 pentru activitatea sa militantă, a studiat la Paris, unde a rămas conectat la organizațiile socialiste, revenind apoi în România ca publicist și educator al muncitorilor. A editat operele lui Ion Luca Caragiale și Constantin Dobrogeanu‑Gherea, câștigând reputația de cercetător minuțios, dar și de polemist, iar în paralel a publicat monografii și portrete literare, broșuri precum Puțină arheologie teatrală și Pagini de istorie antică, precum și studii dedicate lui Eminescu, Asachi, Heliade Rădulescu, Anton Pann și Hasdeu. A colaborat la reviste precum Scena și Spicul lui Gala Galaction, semnând articole sub diverse pseudonime, și a fost un cronicar atent al vieții teatrale, în timp ce contribuia la publicații socialiste și comuniste (Viața Socialistă, Socialismul, Luptătorul), denunțând abuzurile Siguranței și comparând torturile acesteia cu Inchiziția spaniolă. Critic al fascismului și victimă a persecuțiilor antisemite, a supraviețuit regimului Antonescu, fiind marginalizat și aproape deportat în Transnistria, dar a revenit în viața publică după 1944, când s‑a integrat în structurile culturale oficiale, devenind rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”, membru al Academiei Române și al Prezidiului acesteia. Personalitatea sa se definește prin erudiție, angajament politic și pasiune pentru istoria literaturii și teatrului, dar și prin rezistența fizică și intelectuală cu care a lucrat intens în biblioteci, în ciuda bolii, rămânând o figură complexă, situată la intersecția dintre cercetarea literară, critica teatrală și activismul politic, un reper al culturii române din prima jumătate a secolului XX.
Primul volum al lucrării reunește texte precum „Claponul lui I. L. Caragiale”, „Amintirile din teatru ale lui Victor Anestin”, „Pentru istoricul teatrului din România” sau „Afișe teatrale”, care pun în lumină atât figuri individuale, cât și aspecte de context ale scenei românești. Al doilea volum continuă cu portrete și analize, de la „Escadronul d‑lui P. Gusti” și „Din opera necunoscută a lui Alexandru Davila” până la „Eugen Carada, autor dramatic” și „Victor Rodan”. Structura celor două volume reflectă interesul autorului pentru documentarea minuțioasă a teatrului, pentru recuperarea unor figuri uitate și pentru dezbaterea criteriilor morale și estetice ale artei scenice.
Importanța lucrării constă în faptul că oferă o panoramă critică a teatrului românesc interbelic, îmbinând erudiția bibliografică cu observația socială și morală. Prin aceste volume, Lăzăreanu nu doar consemnează istoria scenei, ci o interpretează în cheie culturală și politică, punând accent pe rolul teatrului ca formă de educație și conștiință colectivă. Astfel, Cu privire la teatru rămâne un reper pentru istoria criticii teatrale din România și un document al angajamentului intelectual al autorului.
