Prezenta lucrare conține ediția îngrijită a unui manuscris rămas de la Ionel Fernic și ilustrând mai puțin cunoscuta sa operă de traducător. Manuscrisul, redactat „în noaptea de 25/XI 929”, cel mai probabil, la Ploiești, reprezintă un cadou pe care Fernic îl face prietenului său, Petrică Stegărescu. Într-un carnet cartonat (18cm x 12cm), cu filă groasă și rotunjită la colțuri, cu un scris caligrafic, îngrijit, compozitorul traduce 70 de catrene aparținând poetului persan Omar Khayyam. Lucrarea reprezintă un demers de pionierat în domeniul orientalisticii românești. Prezenta ediție reproduce fidel textul redactat de Fernic în 1926, operându-se totuși actualizările ortografice, lexicale și de punctuație impuse de forma actuală a limbii române. *** Catrenele lui Omar Khayyam, cunoscute simplu, ca Ruba'iyat – forma de plural a termenului „ruba'i” – „catren”, sunt redactate într-un stil literar ușor modernizat, în care rimează doar prima, a doua și a patra linie, lăsând astfel poetului mai multă libertate de construcție, în cea de-a treia linie. Majoritatea sunt scrise în persană, existând însă și câteva redactate în arabă. Sarcina discernerii între catrenele originale și cele apocrife a fost în general considerată drept una imposibilă, exegeții optând pentru o analiză focalizată mai degrabă asupra liniei poetico-filosofice inițiate de Khayyam decât asupra personajului istoric Omar Khayyam. Înfruntând o tendință religioasă frecventă, cea de a căuta împlinirea, sensul vieții, într-un „altceva” de dincolo de lume și de uman, Omar Khayyam este unul dintre primii gânditori care își propune să elaboreze o spiritualitate întemeiată în natural, în imanent, în uman. Pe deplin conștient de fragilitatea și limitațiile condiției umane, el nu cedează tentației de a căuta un „dincolo de uman” și nici nu cade pradă pesimismului nihilist, ci, într-un act de încredere cvasi-religioasă în natural și în uman, Khayyam proclamă dimensiunea spirituală, ultimă, a imediatului, a firescului, a banalului. Are curajul să confere vieții, trăirii umane obișnuite, considerată în banalitatea și simplitatea sa, relevanță spirituală, religioasă; sensul vieții ar fi de găsit în viața însăși, în trăirea ei în mod firesc și nu în evadarea către un eventual „altundeva” transcendent. Demersul său anticipează, cu un mileniu înainte, spiritualitatea naturalistă din secolul XX, care caută împlinirea existențială în experimentarea firească a prezentului și a proximității. Catrenele (Ruba'iyat) expun o viziune agnostică asupra lumii, atât în plan teologic-metafizic cât și în plan filosofic-moral. Copleșit de scepticism, Khayyam propune, în compensație, o trăire plenară a prezentului, a imanentului. Refuză să mai ațintească înțelegerea, se dezice de religie și de filosofie, în favoarea trăirii depline a datului natural. Hedonismul său este cvasi-religios, imersiunea în clipa și oportunitatea prezentă dobândind nuanțe mistice și aproximând împlinirea soteriologică.< Într-un anumit sens, agnosticismul filosofic al lui Khayyam se încadrează într-un curent sceptic care, în sec. XI, începea să cuprindă lumea islamică, puternic influențată până la acea dată de raționalismul și filosofia greacă. Reflecția filosofică și deschiderea științifică din această perioadă au condus la importante progrese în domeniul cunoașterii însă totodată au relevat și numeroasele incertitudini și limitații inerente înțelegerii umane. În cele din urmă, civilizația islamică a ales să urmeze predispoziția omenească către certitudine și, drept urmare, s-a dezis de adeseori inconcluziva investigație filosofică în favoarea garanțiilor dogmei religioase. În acest context ideologic, Khayyam are o opțiune cât se poate de atipică, el având îndrăzneala să pună în discuție însăși nevoia și posibilitatea certitudinii și să propună ca alternativă trăirea liberă de înțelegere sau interpretare a imediatului, a naturalului. Conștient de failibilitatea și de caracterul inconcluziv al reflecției filosofice, el nu dă curs orbește pornirii umane către certitudine, alunecând în dogmatism religios, ci se dezice atât de filosofie cât și de religie, în favoarea trăirii libere, firești. Într-o epocă în care islamul începea să se dezică de raționalitatea umanistă și începea să vireze către rigoarea și dogmatismul religios, Khayyam are totuși curajul să găsească valorile și scopurile ultime ale existenței în om și în natural. Drept urmare, întemeiază o spiritualitate agnostică, care are îndrăzneala de a substitui două categorii religioase consacrate, cunoașterea și credința, cu cea mai banală, mai firească și mai puțin sofisticată experiență umană: trăirea spontană a datului natural, aceasta fiind instituită drept cea mai autentică și mai îndestulătoare experiență a omului, similară împlinirii soteriologice. Împlinirea vieții e de găsit în viața însăși, în trăirea firească și nu în depășirea ei; pentru Omar Khayyam, viața umană îi este conferită omului ca menire ce trebuie consumată, împlinită, și nu ca un neajuns ce trebuie depășit.