„Studiul unor manuscrise în limba română scrise în Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în condițiile în care predarea limbii române fusese interzisă în școli, în împrejurările în care se tipăreau mai ales texte cu caracter administrativ sau traduceri de literatură ecleziastică, poate contribui la cunoașterea modului în care se folosea limba română literară standard în vorbirea de la amvon. Scrierile parenetice religioase sunt destinate expunerii orale și folosesc cu deosebire caracteristicile stilului colocvial, pentru accesibilitate și impact asupra ascultătorilor. Termenul de pareneză este folosit în literatura teologică ortodoxă din ultimele decenii pentru noțiunea generică de "predică" sau "didahie" susținută cu anumite ocazii. Considerate a fi texte religioase de literatură omiletică, prin conținutul general spiritual, ele sunt integrate în categoria artei oratorice ecleziastice iară a se ridica totdeauna la exigențele tradiționale ale genului. In alcătuirea lor se ținea seama de unele scheme, care includeau referirea obligatorie la versete din sf. Scriptură, citate și explicate în măsura în care vorbitorul urmărea transmiterea unor învățături cu deosebire morale și doar în subsidiar, catehetice. Prin alcătuirea lor scrierile de care ne ocupăm pot fi încadrate stilului beletristic, deoarece nu prezintă trăsături care să ne permită să-l încadrăm stilului științific din care făcea parte, până la sfârșitul sec. al XVIII-iea, literatura religioasă.”