Cartea pornește de la concepția de ansamblu că, alături de vocile din trecut cu care dialogăm de obicei, ajung uneori până la noi ecourile unor voci uitate. Dacă le ascultăm atent, ele se pot dovedi mai actuale decât cele a căror autoritate s-a impus peste timp. Atunci când deslușim astfel semnificații majore multă vreme ignorate, trebuie să purcedem la revizuirea interpretărilor canonice ale istoriei culturale pentru a insera noile descoperiri în mediul dezbaterii prezente. Operațiunea de recuperare atrage după sine nevoia reconfigurării ierarhiilor. Figurile canonizate sunt reproporționate prin raportare la mesajele inedite degajate din pledoarii ale vechilor marginali revelați ca excentrici vizionari. În contextul romanesc al primei jumătăți a secolului XX, despre care este vorba, condiția marginalității poartă marca distinctivă a disfuncțiilor sociale descrise chiar de actorii epocii.