„Lucrarea propune, pe de o parte, evidențierea unor semnificații ale operei analizate, romanul Robinson Crusoe de Daniel Defoe, specifice asimilării sale într-un anume context interpretativ și, pe de altă parte, relevarea anumitor aspecte ale culturii receptoare - contextul românesc -. Direcțiile de cercetare sunt bazate pe teoria receptării cu accent pe eliminarea divorțului arbitrar operat de unele teorii între critica și istoria literară, între studiul operei în plan sincronic și respectiv diacronic.
Receptarea ca tip de experiența estetică este urmarită în cele trei componente ale sale, organic relaționate: poesis (capacitatea artistului de a reconstrui lumea prin actul creator), aesthetis (forța cognitivă a artei ca modalitate de percepere a realității) și catharsis (aspectul comunicativ al experienței estetice, prin implicarea agentului receptor).
Receptatrea a fost urmărită prin prisma tipului de erou Robinson, acest model comportamental generator de simbol care, prin fizionomia-i aparte, se poate implanta și regăsi în cele mai felurite medii sociale și geo-politice precum poate popula și orice gen literar.
Este analizată mai întîi receptarea ca relație generatoare de noi semnificații ce emană din operă atunci cînd intră în rezonanță cu orizontul de așteptare a cititorului mediu pecum și cu cel al criticului, în calitatea sa de ghid și mediator al potențialului de sensuri. În al doilea rînd, receptarea este văzută ca acel izvor zămislitor de noi opere literare, în care autorul, implicat inițial ca cititor, va opera apoi o mutație în orizontul de așteptare producînd o nouă creație și/sau oferind răspunsuri/soluții referitoare la problematica propusă de opera sursă.
Pentru considerente de claritate a exegezei propuse, într-o secțiune separată, am încercat o delimitare a genurilor limitrofe - utopia și romanul picaresc - și implicit o definire a conceptului de robinsonadă. Separarea este sugerată prin diferențieri ale zonelor de interes ale autorilor care au produs astfel de tipuri de sciitură; pe rînd, interesul scriitorului este concentrat asupra toposului, a tipului de narațiune și respectiv asupra eroului.
Totodată, secțiunea destinată receptării prin traduceri românești (care acoperă un interval considerabil, 1817-1985), este însoțită de analize pe text și explicații cu caracter tehnic ce se pot constitui într-un ghid ș1 un exercițiu de tehnica traducerii.
În secțiunile următoare, receptarea este urmărită prin ecouri semnalate în ziare, reviste, pefețe, articole, critică literară, continuînd cu întruchipări ale eroului de tip Robinson în opere literare românești: romane, poezie, genul scurt.
Un capitol aparte este destinat unei amănunțite comparații efectuate pe diverse planuri, între romanul lui D.Defoe și un roman românesc (Robinson în Țara Românească, de Ion Gorun, 1921), considerat de noi ca cea mai completa întruchipare tehnică a unei robinsonade românești. Comparația acoperă repere și clișee consacrate pentru tipul de scriitură în cauză: motivul insulei, naufragiul cu implicațiile sale, păcătui originar, actul reconstrucției, puterea exemplului, mitul ordinei bine apărate, eroul ca purtător și transportor al unui clișeu moral și comportamental, etc.
În încheiere, pe lîngă critici detailate asupra altor încercări de ~iză ale ecourilor romanului lui Defoe în Romania, am propus sugestii pentru exegetul doritor de a întreprinde demersuri similare. Pentru informare, celor doritori în a continua linia cercetării propuse li se oferă date și resurse bibliografice amănunțite - traduceri, critică literară, robinsonade, ecouri.”
Autorul
