Granița româno-bănățeană este azi pentru mulți o enigmă, o stare existențială legată de amintirea unor personalități, de organizarea și sistematizarea satelor, de vechimea unor biserici de lemn și apoi de zid, de lungul șir al preoților ortodocși care au slujit în aceste sate. Dar în același timp, grănicerii au rămas în memoria urmașilor ca participanți la războaiele împotriva lui Napoleon, la indelungile campanii când au fost nevoiți să-și părăsească pământul și pe cei dragi, intorcându-se apoi cu aureola faptelor de vitejie, dar și cu un orizont de cunoștințe care a impresionat pe cei rămași acasă.
Granița a fost românească din totdeauna, cu locuitori români conduși de cnezii și preoții lor. In satele lor de munte ei au rămas neclintiți, asemenea codrului care le-a fost leagăn și pavăză în același timp. Starea militarizată în care au fost organizați de o forță străină lor, nu le-a schimbat mentalitatea, nu le-a schimbat mai ales credința ortodoxă, de aceea această perioadă din istoria Banatului impresionează azi prin faptele și pildele lor, prin jertfa lor, prin apărarea credinței și obiceiurilor străbune, prin crezul lor că fac parte din același neam al românilor chiar dacă pe moment trăiau in țări separate, cu gândul la viitorul unei singure țări unite și puternice.
Rândurile ce urmează constituie un modest omagiu adus grănicerilor români bănățeni și urmașilor lor.
Cont. univ. dr. PETRU BONA
