„Bisericile cetăți nu sînt un fenomen particular și exclusiv al Ardealului. Cazuri izolate de biserici întărite - ceea ce este altceva decît biserici înconjurate cu un zid de apărare, ca la Dragomirna, de pildă - mai există în Europa. Nicăieri însă, monumentele acestea, ieșite dintr-o cumplită necesitate, din primejdii grave care s-au succedat timp de sute de ani, n-au luat proporțiile, n-au cunoscut acea varietate de soluții, n-au dat naștere la atît de ingenioase combinații arhitectonice, ca la sași. Căci - și acest lucru trebuie accentuat de la început biserica cetate nu este o mică și neînsemnată variantă a bisericii ratolice ori luterane din vremea ei; ea este o concepție arhitectonică nouă, puternică, originală, capabilă de posibilități multiple, trăind o viață proprie în domeniul vast al artei medievale, concepție fertilă, în stare să dea naștere la construcții de vaste proporții, derivate, evident, de la monumentul religios, dar în care interiorul acestui monument, biserica propriu-zisă, devine un element secundar, accentul fiind în întregime pus pe transformarea ei în așa fel încît să devină un instrument formidabil de apărare a comunității. Au existat aproximativ trei sute de asemenea biserici cetăți. Azi, numărul celor care mai merită acest nume s-a redus la cel mult două sute. Unele s-au dărîmat de vechime sau pentru că, trecînd primejdia care sta la origine și împotriva căreia comunitatea se văzuse silită să facă față, sau încă, perfecționîndu-se armele de foc, cum s-a întîmplat la sfîrșitul sec. al XVII-lea și începutul sec. al XVIII-lea, iar mijloacele de apărare ale bisericilor cetăți dovedindu-se ineficace, sătenii n-au mai întreținut zidurile. Altele, îndeosebi turnurile și bastioanele, înalte și de acces dificil, greu de întrebuințat în alt scop, au fost pur și simplu dărîmate, pentru ca, din materialul rezultat, să se zidească școala comunei ori o altă construcție de interes comun.”