Volumul „Toponime românești care descriu forme de relief” de Dumitru Loșonți (Clusium, Cluj‑Napoca, 2000) este o lucrare de onomastică aplicată, dedicată studiului numelor de locuri din România care reflectă principalele forme de relief: înălțimi, depresiuni și terase/platouri. Autorul urmărește originea, evoluția și sensul acestor toponime, bazându-se pe o documentare amplă și pe anchete directe în numeroase localități, în special din Transilvania.
Cartea este organizată în trei capitole mari, corespunzătoare celor trei categorii semantice de relief: I. Toponime pentru noțiunea „ridicătură, înălțime”: II. Toponime pentru noțiunea „depresiune, groapă, văgăună” și III. Toponime pentru noțiunea „terasă, platou”. Înaintea acestor capitole, autorul include o Introducere și o secțiune de Abrevieri, explicând metodologia cercetării. Loșonți insistă asupra importanței anchetei directe, realizate cu mai mulți informatori, pentru a obține formele autentice ale toponimelor și pentru a evita deformările din uzul oficial. Fiecare articol toponimic este organizat alfabetic, prezentând forma literarizată, variantele fonetice, aria de răspândire, descrierea locului și interpretarea etimologică. Lucrarea se încheie cu Concluzii, Indice de cuvinte și Indice de toponime, facilitând consultarea sistematică.
Cartea reprezintă o contribuție esențială la studiul toponimiei românești, atât prin amploarea materialului adunat, cât și prin rigoarea metodologică. Loșonți oferă un model de cercetare bazat pe observație directă, pe transcriere fonetică exactă și pe clasificare semantică, continuând tradiția școlii lingvistice clujene. Lucrarea este valoroasă pentru lingviști, geografi, istorici și pentru toți cei interesați de relația dintre limbă și spațiul geografic, demonstrând cum numele de locuri păstrează informații despre relief, istorie locală și evoluția limbii.
