Volumul Sextil Pușcariu, Istoria literaturii române. Epoca veche, ediția a doua, Editura Krafft & Drotleff, Sibiu, 1936 reprezintă una dintre primele sinteze academice majore dedicate evoluției literaturii române din perioada veche, de la începuturile culturii scrise până în secolul al XVIII lea. Lucrarea este concepută atât pentru publicul larg, cât și pentru studenți și cercetători, autorul propunându și să ofere o prezentare accesibilă, dar solid fundamentată științific, a formării și dezvoltării literaturii române în contextul cultural, religios și istoric al epocii.
Cartea este organizată în patru mari capitole, precedate de o introducere metodologică. Pușcariu discută mai întâi dominația culturii slavone și rolul mănăstirilor ca centre de învățătură, apoi analizează apariția primelor texte românești, influențele apusene (husite, luterane, calvine), activitatea tipografilor precum Coresi și dezvoltarea literaturii populare. Urmează prezentarea epocii de înflorire (1630–1720), cu accent pe cronografi, traducători, cărturari și pe consolidarea limbii române literare, prin autori precum Ureche, Dosoftei, Miron Costin, Cantemir sau Neculce. Ultima parte tratează epoca de decadență (secolele XVIII–XIX timpuriu), marcată de fanarioți, de declinul culturii slavone și de apariția unor noi forme de literatură religioasă și profană. Ediția a doua aduce capitole extinse, bibliografie dublată și numeroase completări datorate cercetărilor recente ale vremii.
Lucrarea lui Sextil Pușcariu este fundamentală pentru istoriografia literară românească, fiind una dintre primele sinteze moderne care abordează riguros și sistematic literatura veche. Ea stabilește repere cronologice, metodologice și culturale care au influențat generații de cercetători. Prin bogăția informațiilor, prin integrarea descoperirilor filologice ale epocii și prin perspectiva comparatistă, volumul rămâne o referință esențială pentru înțelegerea începuturilor literaturii române și a evoluției limbii și culturii naționale.
