Lucrarea lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, Basarabii. Cine? Unde? De când? (București, 1894), este un amplu studiu istoric filologic dedicat originii, structurii și vechimii nobilimii românești asociate numelui Basarab. Publicată la Stabilimentul Grafic I.V. Socec, cartea aparține genului de cercetare istoriografică erudită, în care autorul combină analiza documentară, critica lingvistică și interpretarea comparată a izvoarelor medievale. Tema generală urmărește lămurirea celor trei întrebări fundamentale — „cine au fost Basarabii?”, „de unde vin?” și „de când pot fi urmăriți?” — într un moment în care genealogia și identitatea dinastiei erau încă subiecte controversate. Chiar începutul textului fixează direcția: „Basaraba este cuvântul cel mai important în întreaga limbă istorică a Românilor… o întinsă lumină se va răspândi asupra perioadei celei mai lungi și totodată celei mai întunecoase din trecutul naționalității române” .
Structura lucrării este organizată în nouă capitole, fiecare dezvoltând o ipoteză majoră. Hașdeu încearcă să demonstreze mai întâi că Basarabii nu au fost o singură familie, ci „o castă”, o colectivitate nobiliară cu ramuri multiple, răspândite în Oltenia, Hațeg și chiar în Transilvania, identificabilă în documente prin funcții ereditare precum Bania Craiovei. Urmează analiza lingvistică a numelui, unde autorul arată că Basaraba este o compoziție între titlul Ban și numele vechi Saraba, explicând fonetic evoluția: „forma cea organică este dar Basarabă… compusă din două cuvinte” . Capitolul III dezvoltă ideea că Sarabi ar fi numele unei caste nobilitare dacice, identificată în textul lui Iordanes („Zarabos Tereos”), iar capitolele IV–VIII urmăresc supraviețuirea termenului în limba română, simbolistica heraldică („capul negru”), ecourile în izvoarele vecinilor și ipoteza că unii împărați romani ar fi provenit din această castă. Întregul demers este construit pe corelarea minuțioasă a inscripțiilor, cronicilor slave, latine și grecești, a toponimiei și a tradițiilor genealogice.
