Cu un istoric extraordinar de bogat, instituția Salonului Oficial a reprezentat în perioada interbelică și ulterior încheierii celui de-al doilea Război Mondial un reper al fenomenului artistic autohton. Permițând coabitarea unor formule estetice complexe (de la cele tradiționaliste, până la cele academiste și chiar avangardiste), Salonul Oficial era în acea perioadă un spațiu al libertății expresiei artistice făcute cu cel mai mare profesionalism și asumare. După cum vor scrie în cuvânt înainte din ediția din 1945: "Salonul Oficial nu reprezintă o anumită artă oficială, după cum nu impune sau preferă un anumit curent artistic. În Salonul nostru Oficial își găsește locul orice tendință artistică, în cea mai perfectă libertate. Aceste diverse tendințe înfățișează adevărata realitate a spiritului și a nivelului de cultură a epocei în care se produc." Nume precum: N. Grigorescu, N. Tonitza, Gh. Petrașcu, St. Luchian, Th. Pallady, Cecilia Cuțescu-Storck, J. Al. Steriadi, Ligia Macovei erau prezențe obișnuite ale Salonului înainte de 1947. Cum odată cu apariția Republicii Populare Române aceste nume au refuzat să se afilieze Salonului, prezențele artistice au fost asociate propagandismului cultural, determinând deteriorarea progresivă a autenticității fenomenului artistic pe care vechiul Salon Oficial îl adăpostea.