Aurel Pantea e una dintre vocile de cea mai acută fermitate ale poeziei românești de azi. La antipodul jubilației verbale și a vervei ironice profesate de optzeciștii afiliați Cenaclului de luni (Cărtărescu, Iaru, Traian T. Coșovei, Matei Vișniec), el se înscrie în orizontul tematic și stilistic al postexpresionismului, care mizează pe gravitate, tragic, anticalofilie, pe apelul la originaritate și la abisurile fiziologicului. Al. Cistelecan definește, cu pregnanță, poezia lui Aurel Pantea: „Dacă e cineva care vorbește de Aurel Pantea cu o străină gură, acesta e chiar el; atât de străin de sine încât nu-i mai pasă de nimic; ci doar se uită, indiferent, cum se destramă, cum se scufundă. Poetul n-a ajuns doar pe punctul în care toate sunt zădărnicie; a atins punctul maxim al insignifianței, al nimicniciei, din care și nimicnicia e zădărnicie”.