Volumul lui Marin Nicolau, Pictorul Barbu Iscovescu (1816–1854), Editura Cultura Națională, 1940, se înscrie în seria dedicată picturii muntenești de la începutul secolului al XIX‑lea și reprezintă o monografie științifică, construită cu rigoare documentară și cu refuzul explicit al „biografiilor romanțate”. Autorul își declară intenția de a contribui, fie și modest, la clarificarea problemei plasticei românești din secolul al XIX‑lea, pornind de la constatarea că Barbu Iscovescu, unul dintre puținii artiști ai epocii, „nu‑și găsise încă biograful”. În „Cuvânt înainte”, el subliniază metoda: respectarea adevărului istoric, evitarea ficționalizării și reconstituirea vieții pictorului în sobrietatea și autenticitatea ei, cu luminile și umbrele pe care documentele le permit. Structura lucrării urmărește cronologic formarea, activitatea artistică și implicarea politică a lui Iscovescu, de la începuturile picturii în Muntenia până la moartea sa în exil. Capitolele tratează copilăria și primele încercări artistice, studiile la Academia de Arte Frumoase din Viena, contactul cu ideile revoluționare, rolul său de animator al maselor în 1848, activitatea de luptător și apoi de decorator de teatru, precum și ipostaza esențială de „pictor al revoluționarilor din Muntenia”. Urmează capitolele dedicate exilului, colaborării cu revoluționarii ardeleni și sârbi, perioadei pariziene și participării la „Legiunea română”, înaintea morții premature. Monografia se încheie cu un capitol de sinteză privind locul lui Iscovescu în viața publică și în plastica românească, un epilog, ilustrații, un tablou cronologic al operei, indice de nume și bibliografie. Importanța lucrării rezidă în faptul că reprezintă prima biografie științifică dedicată lui Barbu Iscovescu, restituind figura unui artist esențial pentru înțelegerea picturii românești din prima jumătate a secolului al XIX‑lea și a legăturii dintre artă și idealurile revoluționare. Monografia oferă atât cercetătorului, cât și cititorului obișnuit, o imagine coerentă asupra unui pictor care a surprins, cu sensibilitate și rigoare, „seninătatea, voia bună și optimismul” unei epoci frământate, devenind un martor vizual al Revoluției de la 1848 și un precursor al modernității artistice românești. Într‑un domeniu în care documentele sunt rare, iar tradiția plastică încă insuficient explorată, contribuția lui Marin Nicolau rămâne fundamentală pentru istoria artei românești.