Textul Cine sunt Albanesii? de Bogdan Petriceicu Hașdeu, publicat în Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XXIII, Memoriile Secțiunii Literare, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1901, reprezintă o amplă conferință filologic istorică dedicată genealogiei popoarelor balcanice. Autorul înscrie studiul în seria cercetărilor sale privind „marea problemă a genealogiei popoarelor balcanice”, continuând direcția inaugurată în Strat și substrat. Lucrarea este o intervenție științifică, cu caracter de eseu filologic și istoric, fundamentată pe o bibliografie vastă, de la Ascoli, Benloew, Camarda, Meyer, Miklosich, până la Tomaschek, și urmărește să clarifice originea albanezilor și raporturile lor cu românii. Încă din debut, Hașdeu formulează întrebarea centrală: „Cine sunt Albanesii? Care să fie adevărata lor provenință și raporturile lor mai cu seamă către Români?
Studiul se desfășoară progresiv, pornind de la analiza lingvistică și ajungând la demonstrația istorică. Hașdeu începe prin a inventaria un set de cuvinte românești de origine „curat albanesă”, precum brad, buza, codru, ghimpe, mal, bunget, vatră, mire, văpae, insistând asupra faptului că identitatea româno albaneză nu se reduce la vocabular, ci privește „fondul și numai fondul graiului românesc”. El examinează apoi fenomene fonetice (trecerea lui n în r), semasiologice (exemplul omușor / nierith), precum și structuri morfologice și sintactice comune, conchizând că „Romanul… așezat materia latină peste fondul albanes”. Partea centrală a lucrării dezvoltă demonstrația istorică: albanezii actuali ar fi urmașii unor triburi dacice – Costoboci, Carpi și Bessi – mutate peste Dunăre în epoca lui Aurelian și Dioclețian. Hașdeu citează izvoare antice (Dio Cassius, Pausanias, Aurelius Victor, Vopiscus, Iordanes) pentru a arăta cum aceste triburi, împinse spre sud vest, s au stabilit în Iliria, unde au format cele două ramuri ale albanezilor: Toscii și Gheghii. El interpretează chiar numele Tosci ca metateză din Costo, iar Gheg ca sinonim al vechiului Carp, „vultur”, păstrat în albaneză ca karbë.
Importanța studiului rezidă în caracterul său fondator pentru direcția românească de filologie comparată româno albaneză și în rolul său în redefinirea raporturilor istorice dintre cele două popoare. Hașdeu propune o teză radicală pentru epocă: albanezii nu sunt doar apropiați de români, ci „ne sunt chiar frați buni, frați din același sânge dacic”, iar înțelegerea limbii române este imposibilă fără studiul limbii albaneze „în toate dialectele sale”. Concluzia sa are și o dimensiune politică și culturală: românii ar trebui „să susțină frățește pe Albanesi”, iar românii balcanici și albanezii ar putea forma împreună un „frumos regat neo dacic”. Lucrarea rămâne un reper prin îndrăzneala ipotezei, prin erudiția filologică și prin încercarea de a integra istoria românilor într un cadru balcanic mai larg, sintetizată în proverbul albanez pe care îl citează: „ghiaku nu s’baneta = sângele apă nu se face”.
