Poeziile Adrianei Weimer depășesc timpul și spațiul, acestea fiind legate printr-o atitudine unică: dăruirea. Poezia Adrianei Weimer este a unei trăiri înălțate până la puritate printr-o iubire amintind, în mare măsură, și de Luceafărul eminescian. Tematica abordată în volumul de poezie Lumină de stea oscilează între universul stelar și frământările terestre trăite de poeta Adriana Weimer. În versurile ei se ascunde un foc aprins, de vitalitate sublimă, un foc care mărește taina. În universul poetei întâlnim o împletire de destine, un transfer salvator între viață și moarte. Atmosfera apare mult mai încărcată de mister, decât în volumele ei precedente. Întrebările și problemele poetei nu zbuciumă, ci limpezesc apele și furtunile pe cale să se nască în suflete. Pentru Adriana Weimer, cosmosul și natura au o religiozitate, poeta clădindu-și aici templul meditației sale. O profuziune de simboluri explică și traduc problematica omului modern: zbuciumul continuu, solitudinea, setea de cunoaștere, nevoia sacrificiului. În divergența modalităților poetice ale volumului există două coordonate: prima are în vedere unghiul investigației poetice, care este comutat din lumea stelară spre propria existență; în al doilea rând, evoluează spre o concentrare a limbajului, fie într-o expresie mai concisă, fie în simboluri mitologice și mitologizante. Hans Dama