„Poezia lui Nicolae Pavel ilustreaz\ cum nu se poate mai bine epoca aceea în care se scria poezie ca [i cum f\r\ asta ar fi urmat sfîrșitul lumii. Desigur, ca și astăzi, veleitarii erau prezenți în număr mare în viața literară, dar atunci poeții chiar se luau în serios, aveau, adică, un fel de a scrie ultimativ, vital, amintind parcă de poezia expresioniștilor. Absolvent de filologie, student al unora dintre cei mai interesanți intelectuali ai vremii (Al. Piru, Boris Cazacu, printre alții), Nicolae Pavel avea să-și scrie poemele doar pentru a le citi la Cenaclul "Lyra" al Casei de Cultură din Breaza sau în alte "adunări" scriitoricești, chiar dacă revistele literare la care mai trimitea din cînd în cînd grupaje poetice îl încurajau cu celebra (pe atunci) zicere "este bine, mai trimiteți!" N-a mai trimis. A scris pentru el. S-a eliberat prin poezie de obsesiile și de nălucirile sale.”