Romulus Brâncoveanu, Rațiune publică și discurs (Editura Universității din București, 2007) este o lucrare dedicată modului în care conceptele de rațiune publică, discursivitate, modernitate și critica culturii se articulează în filosofia politică contemporană. Autorul pornește de la dezbateri majore – în special disputa Rawls–Habermas – pentru a arăta cum aceste teme globale pot fi înțelese și „naturalizate” în contextul culturii românești, unde modernizarea incompletă și tensiunea dintre forme și fond continuă să modeleze spațiul public.
Cartea este structurată în cinci capitole care urmăresc treptat trecerea de la fundamente teoretice la aplicații culturale și politice. Primul capitol propune o ipoteză dialogică a discursului, punând accent pe emergență și interacțiune. Urmează analiza comparativă Rawls–Habermas, unde sunt discutate luminismul, liberalismul politic și funcția rațiunii publice. Capitolul dedicat credinței în Dumnezeu examinează statutul argumentelor religioase în spațiul public. Ultimele două capitole mută accentul spre modernitate și critica culturii, interpretând teoria formelor fără fond și rolul societății civile în dinamica politică românească.
Importanța lucrării constă în capacitatea ei de a conecta dezbateri filosofice internaționale cu realitățile culturale și politice românești, oferind un cadru coerent pentru înțelegerea discursului public într-o societate aflată între tradiție și modernizare. Brâncoveanu reușește să arate de ce rațiunea publică nu este doar un concept teoretic, ci un instrument necesar pentru funcționarea unei democrații mature și pentru dezvoltarea unei culturi critice autentice.
