Textul Grigore Antipa, „Câteva observațiuni privitoare la navigabilitatea Gurilor Dunării”, publicat în Memoriile Secției Științifice ale Academiei Române, Editura Cultura Națională, București, 1925, reprezintă o conferință științifică susținută la 20 februarie 1925, o expunere sintetică cu caracter analitic și programatic. Lucrarea abordează tema critică a navigabilității gurilor Dunării, pornind de la observațiile directe ale autorului și de la evoluțiile recente ale Deltei, cu accent pe degradarea condițiilor de navigație la gura Sulina. Antipa își ancorează intervenția în date hidrografice și geofizice, avertizând asupra pericolelor iminente: „poarta casei noastre… s’a închis” și „pericolul se va arătă numai în câțiva ani și măsurile cele mai grabnice trebuesc luate”.
Conferința este construită ca o demonstrație progresivă, pornind de la situația prezentă și ajungând la concluzii strategice. Antipa reia observațiile făcute încă din 1894–1896 și confirmate de criza din 1924, când adâncimea navigabilă la Sulina a scăzut dramatic. El analizează cauzele hidrologice și geofizice ale fenomenului: creșterea debitului brațului Chilia, înaintarea accelerată a deltei nordice, blocarea curentului costal N–S, formarea unui „golf cu apă liniștită” favorabil colmatării și posibilitatea apariției unui cordon litoral care ar putea izola complet rada Sulinei. Autorul compară sistematic brațele Dunării, arătând că Sulina și brațele sudice sunt condamnate la înnisipare, în timp ce doar Chilia – în special gura Oceacov – poate beneficia durabil de acțiunea curentului marin. În text sunt integrate și considerații istorice (rolul lui Hartley), tehnice (lucrările Comisiunii Europene a Dunării) și politice, culminând cu apelul ca România să preia controlul asupra gurilor fluviului.
Importanța lucrării este majoră atât prin diagnosticul lucid, cât și prin viziunea strategică pe termen lung. Antipa oferă una dintre cele mai coerente analize geofizice ale evoluției Deltei Dunării, anticipând cu precizie consecințele colmatării și necesitatea reorientării navigației maritime spre brațul Chilia. Conferința devine astfel un document programatic, care depășește nivelul tehnic și afirmă responsabilitatea națională în gestionarea gurilor Dunării: „noi singuri trebuie să ne ajutăm și să ne salvăm”. Lucrarea rămâne un reper pentru înțelegerea dinamicii Deltei și pentru formularea politicilor hidrotehnice și geopolitice privind accesul României la mare.
