„Limba română” de Sextil Pușcariu este o lucrare monumentală în două volume, concepută ca parte a unui proiect mai amplu dedicat descrierii complete a limbii române. Primul volum a apărut în 1940, în colecția Biblioteca Enciclopedică, iar al doilea volum, consacrat foneticii, a fost finalizat în 1943 și publicat postum în 1959 de Editura Academiei. Lucrarea este rezultatul unor cercetări îndelungate și se remarcă prin rigoare științifică, spirit comparativ și deschidere către metode moderne ale epocii. În cuvintele editorilor, volumul al doilea este publicat „întocmai în forma în care a fost scrisă de autor”, fiind totodată „de un real folos pentru studiile de specialitate”.
Volumul I, intitulat Privire generală, este dedicat relației dintre limbă și expresie, organizării interne a limbii și raporturilor dintre limbă și națiune. Structura sa este amplă și cuprinde trei mari părți: Limbă și expresie, Rostirea, și Cugetarea lingvistică, urmate de o secțiune dedicată limbii ca fenomen național. Pușcariu analizează sistemele lingvistice, gramatica, uzul, inovațiile colective, economia limbii, mijloacele extralexicale, elipsa, pronumele, morfemul, intonația, contrastele fonologice, contaminarea, analogia și numeroase procese semantice și morfologice. O idee centrală este aceea că limba funcționează ca un organism viu, în care „toate elementele constitutive sînt strîns legate între ele, nu prin simple legături mecanice, ci prin conexiuni complexe, organice, structurale”. Partea a doua a volumului tratează raportul dintre limbă și popor, discutând substratul, superstratul, influențele slave, latine, germanice, turcice, precum și evoluția dialectelor românești.
Volumul II este consacrat foneticii și fonologiei limbii române, fiind considerat una dintre cele mai valoroase contribuții românești în domeniu. Structura sa cuprinde trei mari părți: Fonetica, Fonemica și Fonocinetica. Pușcariu descrie în detaliu articularea sunetelor, sistemul consonantic și vocalic, coarticulația, accentul, durata, nazalizarea, asimilarea, disimilarea, diferențierea, metateza, sincopa, organizarea silabei și ritmul vorbirii. În secțiunea de fonologie, autorul introduce noțiuni moderne precum fonemul, opozițiile fonologice, relevanța, alternanțele și morfonemele. Editorii subliniază că Pușcariu „a manifestat o receptivitate deosebită pentru ideile și metodele noi apărute în lingvistică”, integrând concepte ale școlii de la Praga și folosind materialul Atlasului lingvistic român. Volumul se încheie cu o analiză a transformărilor fonetice, a legilor fonetice și a evoluției sistemelor fonologice în timp.
Cele două volume ale lui Sextil Pușcariu reprezintă una dintre cele mai ambițioase sinteze dedicate limbii române. Ele îmbină tradiția neogramatică cu deschiderea către fonologia structuralistă, oferind o perspectivă modernă asupra limbii ca sistem. Lucrarea este fundamentală pentru lingvistica românească deoarece: oferă o descriere detaliată și sistematică a foneticii și fonologiei românești; integrează date dialectale vaste, inclusiv din Atlasul lingvistic român; pune în dialog istoria limbii cu analiza structurală; stabilește un cadru conceptual care a influențat generații de lingviști. Editorii afirmă că apariția volumului al doilea „va aduce mari servicii studiului limbii romîne, putînd fi utilizat ca manual de fonetică al limbii noastre”, ceea ce confirmă valoarea sa durabilă în cercetarea lingvistică.
